Medicina muncii este specialitatea medicală care studiază relația om-muncă, adaptarea omului la muncă și adaptarea muncii la persoană care o efectuează. Este o specialitate medicală extrem de vastă, de relație, care înglobează cunoștințe din toate celelalte specialități medicale. Medicina muncii se ocupă cu prevenția, diagnosticarea și managementul bolilor profesionale și a celor legate de profesiune, a accidentelor de muncă, precum și cu promovarea sănătățîi și productivității muncitorilor. În occident, medicina muncii este studiată și practicată împreună cu medicina mediului înconjurător sub denumirea de ”occupational and environmental medicine”. Medicina muncii a fost numită anterior „medicină industrială”, referindu-se strict la activitățile medicale în cadrul unităților industriale din diferite sectoare (minerit, construcții de mașini, prelucrarea lemnului etc). După cel de-al Doilea Război Mondial, programele de medicină ocupațională au fost extinse în alte sectoare precum unități bancare, administrative, comerciale și altele similare care nu pot fi numite industriale. De aceea a fost introdus termenul de medicina muncii sau „ocupațională”. Astăzi, complexitatea crescândă proceselor industriale moderne necesită o activitate medicală specifică susținută la locul de muncă, pentru rezolvarea problemelor de expunere la noxe profesionale extrem de variate, probleme de ergonomie a muncii, de promovare a sănătății angajaților. În România, practica de medicina muncii este asigurată de medicii de medicina muncii și la un nivel mai scăzut de către medicii cu competență în medicină de întreprindere. Medicul de medicina muncii este format în urma unui program de pregătire postuniversitară de 4 ani prin rezidențiat, în urma căruia susține examenul de specialitate. Medicul competent în medicină de întreprindere este un medic cu drept de practică liberă, care a urmat un curs (de 6 săptămâni) de pregătire în medicina de întreprindere, ceea ce îi conferă competență limitată în acest domeniu.
Medicul de medicina muncii responsabil de sănătatea angajaților de la un anumit loc de muncă are următoarele îndatoriri:
– să posede pe lângă cunoștințe medicale și științifice solide, bune capacități de comunicare și relaționare;
– să cunoască procesele tehnologice și operațiunile îndeplinite de către muncitori, să fie familiarizat cu proprietățile toxice ale materialelor folosite, precum și cu toate riscurile asociate locului respectiv de muncă;
– să determine aptitudinea fizică și emoțională a unui angajat pentru locul său de muncă;
– să ofere consiliere angajatorului în vederea prevenției bolilor legate de locul de muncă, să le diagnosticheze la timp și să le semnalizeze organelor competente atunci când acestea apar;
– să posede o bună cunoaștere a legislației în vigoare în domeniul sănătății și securității în muncă, a metodelor și regulilor de protecție a muncii;
– să respecte confidențialitatea relației medic/pacient, etică profesională și legislația în domeniu;
– să înțeleagă atât problemele angajatorului, cât și cele ale muncitorilor;
